Exista o diferenta intre scopul unei intrebari si scopul cu care punem intrebarea?
   Desigur. Am sa va dau un exemplu concret: O mama isi intreaba fetita: "Ti-ai terminat temele?" Sa presupunem, ca mama stie deja raspunsul la aceasta intrebare, stie ca fetita ei nu si-a terminat temele pentru urmatoarea zi de scoala. Stiu din proprie experienta ca parintii obisnuiesc sa puna asemenea intrebari la care stiu deja raspunsul. Intrebarea este de ce? Poate ca vor ca prin acest mijloc sa spuna indirect fetitei lor ca ceva nu e in regula daca temele nu sunt inca facute si sa trezeasca un sentiment de mustrare dar in acelasi timp provocator care sa o faca sa-si duca temele la bun sfarsit. Scopul intrebarii in sine este acela de a afla o informatie: daca fetita si-a terminat temele sau nu. Scopul cu care mama pune intrebarea este ca fetita ei sa realizeze ca temele trebuiau facute.

   Asadar, desi aparent nu luam seama la asemenea detalii, desi in subconstient ne folosim de ele, diferentele sunt semnificative.

   Dar de ce ma leg de lucruri marunte? Pentru ca eu cred ca astfel de lucruri de aparenta lipsa de valoare constituie o sursa extrordinara de material numai bun pentru a ne deschide ochii si a privi lucrurile dintr-o alta perspectiva.

   Isus ne spune sa fim credinciosi in lucrurile mici si apoi vom primi in administratie si lucruri de mai mare valoare...

   La multe intrebari fundamentale pe care si le pune omul raspunsurile sunt simple si pot fi invatate din prisma lucrurilor mici. Dar noi intotdeuna ne complicam si cautam raspunsuri cat mai filozofice care sa ne satisfaca. In primul rand, un raspuns nu trebuie sa satisfaca prin complexitatea lui lingvistica, stiintifica sau filozofica... ci prin simplitate, acuratete si veridicitate.

   Intrebarea la care vreau sa raspund este "De ce omul este atat de iubit de Dumnezeu?"

   Raspunsul este tot mai greu de dat pe masura ce omul se denatureaza si se indeparteaza de Dumnezeu. Dar oricat ar fi omul de departe de Dumnezeu si oricat de mult rau ar fi pricinuit semenului sau Creatorului sau... Dumnezeu inca mai iubeste. De ce? Ce L-ar determina sa faca asa ceva? Sa iubesca chiar si un om care s-a dezis de El si care se declara ateu?

   Aici isi intra in rol mica discutie ce am avut-o la inceput despre scopul unei intrebari.
   Asa cum exista o diferenta intre scopul unei intrebari si scopul cu care punem intrebarea asa exista si o diferenta intre DRAGOSTE, de care suntem toti capabili ca oameni (sper) si dragostea lui Dumnezeu. Noi suntem capabili de o dragoste care poate suferi modificari in timp in functie de contextul fizic si spiritual in care suntem antrenati, dragoste care poate chiar sa dispara in raport cu diferite persoane care trec prin viata noastra. In schimb, Dumnezeu "sufera" de o dragoste acuta de care nu se poate desface.
   Scopul cu care Dumnezeu iubeste este acela de a ne vedea mantuiti si impreuna cu El in slava ce ne asteapta. Revenind la cuvantul propriu "scop" este interesant de a face apel la radacina sa greaca si anume "skopos" care inseamna tinta/sfarsitul unei curse. Noi suntem cu totii angrenati intr-o cursa a vietii a carui final ne poarta spre o vesnicie.
Dumnezeu, prin dragostea Sa, priveste deasupra timpului la acel final de cursa pe care fiecare il atingem in timpul nostru si independent de ceilalti. Cineva spunea ca Dumnezeu ne va pune o singura intrebare odata ajunsi inaintea Sa. Nu cata milostenie am facut, nu cat de mult ne-am oferit pentru altii si nici la cate programe de biserica am fost pe luna ci CAT AM IUBIT. Se pare ca inaintea lui totul se masoara in DRAGOSTE.
   Un argument in plus la scopul dragostei lui Dumnezeu este pasajul care spune ca Dumnezeu voieste ca nimeni sa nu piara ci toti sa vina la cunostiinta mantuirii Sale. El priveste la sfarsitul cursei si scopul sau porneste de la radacina, nealterat.
   Dumnezeu ne va iubi atata timp cat traim pentru ca cat traim mai avem o sansa sa ajungem la aceasta cunostiinta a harului Sau pe care nu-l da prin credinta.
   Talharul de pe cruce mantuit in ultima clipa a vietii sale e un bun exemplu pentru ilustrarea acestei iubiri a lui Dumnezeu.

   Dar ce spun Ca Dumnezeu are o alta dragoste fata de cea pe care o avem noi? Nu cred asta. Eu cred ca este vorba de aceeasi dragoste dar alte grade de manifestare a ei. Nu suntem inca capabili sa iubim ca El... Noi ne exprimam altcumva dragostea. Dar aceeasi dragoste.

   Ma bucur ca Dumnezeu ma iubeste indiferent de ceea ce am facut stiind ca nu trebuie sa ajung eu la o stare de "mai bun" ca sa ma primeasca ci atat de slab incat sa accept dragostea lui care priveste tinta la sfarsitul alergarii mele.

   De ce ne iubeste Dumnezeu asa de mult? Pentru ca suntem de drept ai lui dar ne vrea si de facto, adica fizic in prezenta Sa, un "fizic" nu asa cum il stim noi ci asa cum a pregatit Dumnezeu...
   Dar ceea ce e mai important decat aceasta intrebare este chiar cauza care declanseaza aceasta intrebare aparent retorica : Ca Dumnezeu ma iubeste. Si aceasta e cel mai important!

Multumesc...